interviu in insight-tarom

interviu in revista insight-tarom(august-septembrie 2012)

Paul Scarlat: România este situată geografic la intersecţia drumurilor, între Orient şi Occident, istoria poporului român şi a culturii sale fiind de multe ori privită ca un proces de asimilare dinamică a influenţelor externe. Se reflectă acest proces şi în arhitectură?

Dorin Stefan:Desigur. Cred de asemenea ca tocmai situarea geografica, in sensul ca este la mijoc si nu izolata, a facut si face ca influentele sa fie mai puternice decat plasmuirile solitare.

PS: Putem totuşi identifica o nuanţă a arhitecturii româneşti, perpetuată de-a lungul vremurilor? Putem merge pe un fir care apare periodic în istoria arhitecturii româneşti?

DS: Da. Asimilarea, interpretarea si dezvoltarea pana la autenticitate a influentelor in noul produs. Eminescu consider ca este simptomatic pentru cultura romana. Romantic tarziu in interiorul romantismului dar plin de creativitate, de inovatie si de autenticitate, reper sigur, in literatura romana. Constantin Brancoveanu, a realizat pentru arhitectura din Romania, prima sinteza care si-a depasit influentele si s-a cristalizat intr-un ALTFEL decat influentele. Cred ca in general in arhitectura din Romania putem vorbi de acest ALTFEL care se incarca din influente si nu putem vorbi despre ceva complet nou, despre o scoala cu autenticitati si unicitati recognoscibile ca atare in interiorul patrimoniul mondial. Exista astfel de scoli in lume, in special acolo unde s-au realizat primele tendinte ce apoi au dat stiluri , stiluri care la randul lor au generat acele influente pentru alte locuri,scoli, tari, etc. Noi suntem mult mai mult beneficiarii unor astfel de influente si nu generatori de tendinte. Avem insa si prezente...

PS: Prin ce elemente se caracterizează aceasta?

DS: Avem anumite “particularisme” daca pot sa folosesc un astfel de termen, adica particularitati care dau “-isme”, realizari in masa cu valoare certa in local si o situare onrabila in generalul mondial. Ma gandesc la stlul neo-romanesc (vezi Ion Mincu) cu bune realizari in Romania pe fondul cautarilor mondiale ale stilului ” art nouveau”.

Sau, mai tarziu in anii 1970 s-au realizat o serie de lucrari, denumite generic “brutalism liric” in sensul “plastifiërii” unor motive populare in betonul aparent ( mai multi arhitecti printre care probabil cel mai reprezentativ este Nicolae Porumbescu).

Consider insa bisericile pictate din nordul Moldovei, realizate in timpul lui Stefan cel Mare si Petru Rares, ca primele repere certe ale unei arhitecturi autentice romanesti.

In aceste cazuri pictura este cea care precede arhitectura in sensul ca morfologia constructiei este predeterminata pentru a purta mesajul icongrafic: simplitatea volumului, ziduri cat mai curgatoare, fara ferestre mari, streasina larga pentru protejarea picturilor.

PS: În general, turistul fără studii aprofundate în arhitectură, are tendinţa de a asocia un loc cu un arhitect sau cu un stil arhitectonic. Astfel, cel care merge la Barcelona îl are în minte pe Gaudí. Cel care ajunge la Atena este pregatit să se întâlnească cu stilul clasic. Iar Berlinul este asociat cu stilul funcţional şi cubic Bauhaus. Aţi afirmat că pentru a înţelege Bucureştiul ar trebui să ne uităm “cum zboară stolul de porumbei”; îl putem, totuşi, să îl asociem cu un stil?

Nu, in mod cert nu putem vorbi despre un astfel de stil. Este vorba despre cu totul altceva, despre un mod de a intelege generarea spatiului artifcial construit intr-un context organic. Spatiul urban al Bucurestiului s-a inchegat din generari organice, fara reguli prestabilite si fara planuri de urbanism pana tarziu in secolul al XIX-lea. S-a edificat din aproape in aproape, din mahala langa mahala, aidoma unui macrame, formar din rodele prinse una langa alta pentru a obtine o fata de masa. Daca ar fi ca astazi sa completam spatiile goale dintr-o astfel de masa in “spiritul” acestei organizari organice, ne-ar ajuta in descifrarea sensului completarii, felul in care se deplaseaza stolul de porumbei, sau se compune muzica de jazz, aparent haotic dar cu o logica interna.

PS: Există o clădire simbol care ar putea reprezenta capitalei României?

DS: Simbol imi este greu sa desemnez, pentru ca ar trebui sa fie ceva autentic si implicit cu valoare culturala sau macar valoare constructiva, ar trebui sa fie 100% bucurestean. Avem gesturi dar nu certitudini. Bucurestiul in ansamblul sau poate fi ceea ce cautam ca reprezentativ. De toate intr-un fel aparte.

PS: Dar un architect?

DS: Nu avem un Gaudi dar avem multi arhitecti buni care in decursul anilor au marcat Bucurestiul cu opere de arhitectura, virtuosi precum Ion D. Berindei, novatori precum Marcel Iancu, rafinati precum Horia Creanga.

PS: Aţi apărut de curând într-un interviu în revista Atelierul de Proiectare, în care vă povesteaţi adolescenţa, şcoala şi primii ani în arhitectură. Care erau valorile învăţate? Cum aţi reuşit să treceţi peste limitările şi impunerile unui sistem autoritar, precum cel comunist?

DS: Am avut noroc. Am prins in liceu si partial in facultate perioada de « dezghet »cultural  din sfarsitul anilor 1960. In afara acestui context general, Facultatea de Arhitectura in sine era o insula de cosmopolitism iar in completarea informatiilor culturale occidentale a fost Clubul A

PS: Cât ce mult a influenţat această perioadă arhitectura?

DS: . Facultatea de Arhitectura nu a fost aproape niciodata subjugata ideologic, nu dupa 1969. Chiar si perioada in care in Bucuresti se « coceau » constructiile socialismului(anii 1980) in facultate se practica o arhitectura destul de internationala.

PS: Stim că sunteţi aproape de tineri şi îi susţineri pe cei ce vor să urmeze o carieră de arhitect. Vă întrebăm cum găsiţi noua generaţie de tineri şi cum se raportează la tradiţie şi istorie în pregatirea lor?

DS: Fiecare generatie repeta aceeasi partitura: pregatire in particular pentru admitere la facultate, 6 ani de studiu destul de grei atat fizic cat si ca acumulare de cunostinte(tehnica, tehnologie, teorie, istorie,estetica, proiectare...), proiectul de diploma sustinut in fata unor comisii internationale si debutul cu primele lucrari prezentate in bienalele sau anuale de arhitectura. In afara acestui parcurs omogen si constant, am remarcat in preocuparile lor particulare semnele anumitor tendinte din practica sau ” ïdeologia” momentului international , imediat dupa 1989 tema deconstructivismului, urmata la ani de fascinatia “cojii”, a anvelopei generata de/pe calculator, in ultimul timp tema sociala ca precumpanitoare.

PS: Cum vedeţi viitorul arhitecturii româneşti?

DS: Il caut inca in trecutul nu foarte indepartat.