baietii buni si baietii rai(IV.1)interviu in revista Leaders(1.)

1.       Bucharest after 20 years since the falloff communism, how has the city progressed?

-. Astazi cred ca notiunea de city progress este mai blocata decat oricand. Conservatorii nu fac progress pentru ca nu-i lasa ideologia iar progresisti sunt pusi la index pentru situatia generala in care ne aflam. In cazul particular legat de city progress situatia ar fi perfecta pentru un oras matur, echilibrat,  echipat  cu cei trebuie sa functioneze. Nu este cazul Bucurestiului, un oras foarte interesant pentru un arhitect, fie conservator, fie modernizator, este un oras neterminat in sensul edificarii urbane, plin de nevoi si deschis spre dorinte.

Cred ca  “ Palatul telefoanelor” (construit intre 1929-1934, înalt de 52 m, schelet metalic, stil art-deco) este cladirea emblematica a Bucurestiului. Este un inceput si un sfarsit . Este cladirea unui inceput de noua paradigma, de la “Micul Paris” spre “New York-ul Europei”. Cred ca atunci , in acea perioada si cu finalizarea acestei cladiri a fost ultimul city progress pentru Bucuresti. A urmat dictatura regala, al Doilea Razboi Mondial, dictatura comunista si acesti ultimi 20 de ani de mari confuzii. Din pacate pentru toata lumea, in Bucuresti, in ultimii 20 de ani,  s-au amplificat disconforturile urmare unei infrastructuri insuficient dezvoltata. Cea mai grava fiind circulatia si neadecvarea sistemelor de parcare, de  artere si intersectii, de centuri ocolitoare la numarul de masini.

 Dupa 80 de ani de tatonari  si cu o multime de probleme nerezolvate, astazi Bucurestiul se afla  totusi in fata unei provocari dar si a unei dileme.. Aceea de a deveni o metropola regionala in zona de sud-est a Europei sau de a ramane la “Micul Paris”? La concurenta cu Belgrad, Sofia, Kiev care si ele stagneaza din diferite motive, Bucurestiu, prin demersul inceput de a realiza un nou aeroport in partea de sud , prin  intentia declarata a administratiei locale de a moderniza infrastructura  (in special cea rutiera) poate lua un avans. In acelasi timp societatea civila este refractara la ideea de dezvoltare  Foarte greu de ales intre stagnare si proges. Imi vine in minte New York-ul si Robert Moses. Fascinanat personaj(ceva asemanator a existat si in Romania-Eugeniu Carada) oameni din umbra mai putenici decat presedintii si regii si reprezentativi pentru a introduce vis-à-vis de “progress” notiunea de “baieti rai”.  Mai mult tot ce s-a facut in lume in numele progresului “capitalist” are o conotatie peiorativa daca ar fi sa-i dam ascultare lui Noam Chomsky(“Hopes and Prospects” , 2010 Noam Chomsky). Si pentru a face confuzia si mai mare ar trebui spus ca si in perioada comunista sintagma "in numele progresului" cred ca a fost cea mai des folosita expresie in discursurile lui  Ceausescu.  Optiunea mea personala este innoirea, cred in civilizatia urbana care isi primeneste permanent mediul. Desi sunt nascut intr-un orasel de provincie, intr-un peisaj de vis,  imi este usor sa aleg intre “Micul Paris” si “New York-ul Europei” . De fapt asta si fac acum. Ma implic in city progress.

baietii buni si baietii rai(III)

Dupa ce Herta Muller a subintins la maximum orgoliul romanilor pe tema pasivitatii(sau nu) a

intelectualilor in timpul regimului comunist, societatea civila a lansat conceptul compensator:”rezistenta prin cultura”. Fara mari prezente in spatiul public, colectiv, vizibil, au existat, spun sustinatorii “rezistentei prin cultura”, contributii individuale, onorabile, fiecare in domeniul lui a facut ceea ce credea ca este corect fata de sine si fata de acea societate spre care aspira( in termeni actuali un fel de second live). Intr-un fel productia de sertar din fiecare domeniu ar fi acea rezistenta prin cultura.Cum insa aceasta productie nu era prezenta pe piata, la vedere, nu putea lua forma unei  opozitii. Opozitia ca si dizidenta se face in spatiul public, creeaza opinie de masa, si in final poate modela metalitatea colectiva. Din acest punct de vedere, ar trebui sa consemnam la capitolul rezistenta prin cultura acele manifestari speciale care s-au produs in spatiul public. In acest caz, onoarea de rezistent prin cultura ar trebui sa fie impartita intre cei care au produs si cei care au intermediat, au permis, au acoperit, si-au asumat riscul expunerii pe piata a acelor manifestari care nu

concordau cu ideologia oficiala.

Am vazut de curand la TVR( nu stiu daca 1 sau 2) o emisiune in care oameni din televiziune trageau "spuza pe turta lor" printre altele si referitor la Festivalul de muzica Club A din 1971 de la Sala Palatului(cu scandalul de rigoare ce a urmat). Acest festival nu a fost nici initiat si nici organizat de televiziune si nici de participanti ci de comitetul de organizare din Facultatea de Arhitectura(careia ii apartinea si Clubul A) condus de Mac Popescu, cel infierat in 1990 de GDS-ul in formare.

Apoi "baietii buni" care au participat la expoziţiile "Spaţiu-obiect", din 1982 (organizatori Wanda Mihuleac şi Mihai Drişcu), sau la "Spaţiul-oglindă" (1986), o expoziţie ai cărei autori sînt Wanda Mihuleac şi Mihai Drişcu (asa cum spune Dragos Gheorghiu in

prezentarea retrospectiva a evenimentelor), nu puteau expune in salile Facultatii de Arhitectura fara Mac, care s-a "expus" nu din obligatie de servici ci din contra(ultima expozitie inchisa imediat dupa vernisaj+scandalul de rigoare).

Nu am devenit avocatul lui Mac(pentru ca nici nu are nevoie si probabil ca a si uitat de toate

implicarile) dar va spuneam cu ceva zile in urma de "nostalgia" care m-a apucat fiind in curte la Green hours si urmarind dezbaterile "baietilor buni",de astazi, foarte principiali, in numele principiilor, ma indignam si eu, din nou ca fraieru... dar imi trece repede dupa ce spun ce am de spus.

baietii buni si baietii rai (II)

in anii 1980, in "Ion Mincu", era o "secta,"(destul de exclusivista), de asistenti super talentati(plansetarii): Zoltan Takacs, Petre Ciuta, Viorel Simion, era tolerat si Puiu Lungu(pentru ca desi plansetar era trecut cu jumatate de norma si in lista "gulgutistilor"), ei faceau si desfaceau clasamentele "underground" ale elitei(tinere) din facultate;

dupa un timp au mai cooptat cateva exemplare: Feri Echeriu, Dinu Patriciu(si el cu jumatate de norma pentru ca era prea independent), pe mine, Alexe Andries, cu jumatate de norma era si Dan Marin;

cu totii(cu exceptia lui Dinu care de aceea a si migrat spre colectivul de proiectare pentru emirate, al lui Cornel Dumitrescu) lucram si(in afara "angajamentelor" de asistenti universitari) in atelierul de proiectare condus de Mac Popescu, unde faceam case de cultura pentru tineret(o forma de, atat de draga , acum, rezistenta prin cultura);

cam in aceasta formula segregata de lupta de clasa( Petre Ciuta care emigrase in Germania si Viorel Simion'1988 in Franta, Feri era prin Austria) ne-a prins si revolutia;

dupa revolutie, din cauza exclusivismului "plansetarilor" dai cu mici rafuieli si mari resentimente,

timp in care baietii rai si baietii buni isi schimbau rolurile in functie de "confuzia politica" a fiecarui nou inceput:

unii criticau si infierau comunismul/rezistenta prin cultura a lui Mac Popescu(il prinsese revolutia ceva secretar de partid pus de fapt tot de noi/unii/, colegii lui, intr-o incercare disperata de a salva facultatea de oportunismul unora), dar, tot Mac Popescu, cel ce infiintase Clubul A (prin 1969), Festivalurile de muzica Club A, culminand cu cel din 1971 de la Sala Palatului, cel cu casele de cultura pentru tineret premiate in tara si in afara, seminariile internationale de arhitectura cand apareau la "Ion Mincu" extraterestri precum: Paulo Soleri, Yona Friedman sau Gaetano Pesce, excursiile de studii in strainatate(prin care multi si-au castigat libertatea) si in general, cel caruia, i se datora un climat neinfestat ideologic in facultate(in anii 1980);

Mircea Ochinciuc care protesta in stanga si in dreapta(politica) si facea greva foamei in facultate ca era pe o lista neagra a studentilor;

Nelu Scafa care aducea sarmale la atelier si manca cot la cot cu studentii ca sa mai scape de bilele negre;

eu, care ca un fraier, criticam in sedintele de senat vechile structuri de conducere si "indrumare", doar pe cele comunisto-oportuniste, pentru ca de exemplu, despre Ion Rebedeu nu aveai ce spune de rau;

apoi au re-aparut (neo)oportunistii, toti numai baieti buni, si in general din randul frustratilor.  

baietii buni si baietii rai(I)

eram aseara in curte la GDS, asteptam sa intru la spectacolul de teatru ;

privirea-mi cade pe inscrisul de deasupra intrarii:

era ceva de genul "green hours 22 cafe bar";

oricum "22" mi-a atras atentia

in urma cu, 22 de ani, in zilele, saptamanile, imediat urmatoare schimbarii de regim,

ne reunisem, in sala unde astazi este libraria,

eram, eu, mariana celac, florin colpacci, cred si andrei oisteanu,

desigur si alte persoane, nu-mi mai amintesc exact;

se discuta cum sa se numeasca revista ce urma sa apara,

s-au vehiculat tot felul de idei,

eu zic la un moment dat sa-i spunem "joi 22",

in final am convenit asupra lui "22",

a doua zi florin colpacci avea deja desenat, pe calc, in tus, logo-ul

care si astazi este pe prima pagina a revistei 22 ;

apoi ne-am mai tot intalnit incercand sa punem tara la cale,

pana la un moment dat cand au inceput epurarile;

mi-au spus ca, eu, am fost in vecinatatea lui mac popescu care a fost

in vecinatatea lui nicu ceausescu si ca .....

de atunci nu ne-am(eu) mai prea vazut pentru a pune tara la cale;

am sa incerc sa dezvolt intr-o aducere aminte viitoare, in contextul rezistentei

prin cultura(atat de drag astazi) si a diviziunii rezistentei intre baieti buni si baieti rai,

cum, la facultatea de arhitectura, in anii 1980, expuneau lucrari, in cadrul unor expozitii

"speciale" baietii buni iar cei rai le tineau spatele sa poata expune.   

15 august

AdormireaMaiciiDomnului la ortodocsi;
la multi ani! pentru cei ce-si sarbatoresc ziua onomastica desi in mod normal sarbatoarea de nume este pe 8 septembrie;

...." ce ma enerveaza pe mine(frederic beigbeder in "14.99euro"), sunt sarbatorile astea noi, nascocite de publicitate sa sa-l puna pe om sa consume: destul ca mi se face lehamite cand imi vad familia picata in lat sarbatorind Craciunul - chiar Mos Craciun ramane inventia unui lant de distributie amarican-, in fine, treaca de la mine, dar Sarbatoarea Mamelor Maresalului Petain, Sarbatoarea Bunicilor Cafelei Eponime, Halloween-ul, Sfantul Patrick, Sfantul Valentin, Anul Nou Rusesc, Anul Nou Chinezesc, ziua Nutrasweet, reuniunile Tupperware si orice altceva mai pica....in curand, calendarul va fi plin de marci: sfintii vor fi inlocuiti cu logo-uri....si eu urasc Halloween-ul: inainte aveam Ziua Tuturor Sfintilor(n.t. Ziua Mortilor), nu vad de ce a trebuit sa cautam o sarbatoare peste Ocean."

nevroza profesionala (V)

un interviu cu Andrei Serban in Adevarul , cu ceva timp in urma,

o problema de elite si de profesiuni:

interviu in insight-tarom

interviu in revista insight-tarom(august-septembrie 2012)

Paul Scarlat: România este situată geografic la intersecţia drumurilor, între Orient şi Occident, istoria poporului român şi a culturii sale fiind de multe ori privită ca un proces de asimilare dinamică a influenţelor externe. Se reflectă acest proces şi în arhitectură?

Dorin Stefan:Desigur. Cred de asemenea ca tocmai situarea geografica, in sensul ca este la mijoc si nu izolata, a facut si face ca influentele sa fie mai puternice decat plasmuirile solitare.

PS: Putem totuşi identifica o nuanţă a arhitecturii româneşti, perpetuată de-a lungul vremurilor? Putem merge pe un fir care apare periodic în istoria arhitecturii româneşti?

DS: Da. Asimilarea, interpretarea si dezvoltarea pana la autenticitate a influentelor in noul produs. Eminescu consider ca este simptomatic pentru cultura romana. Romantic tarziu in interiorul romantismului dar plin de creativitate, de inovatie si de autenticitate, reper sigur, in literatura romana. Constantin Brancoveanu, a realizat pentru arhitectura din Romania, prima sinteza care si-a depasit influentele si s-a cristalizat intr-un ALTFEL decat influentele. Cred ca in general in arhitectura din Romania putem vorbi de acest ALTFEL care se incarca din influente si nu putem vorbi despre ceva complet nou, despre o scoala cu autenticitati si unicitati recognoscibile ca atare in interiorul patrimoniul mondial. Exista astfel de scoli in lume, in special acolo unde s-au realizat primele tendinte ce apoi au dat stiluri , stiluri care la randul lor au generat acele influente pentru alte locuri,scoli, tari, etc. Noi suntem mult mai mult beneficiarii unor astfel de influente si nu generatori de tendinte. Avem insa si prezente...

PS: Prin ce elemente se caracterizează aceasta?

DS: Avem anumite “particularisme” daca pot sa folosesc un astfel de termen, adica particularitati care dau “-isme”, realizari in masa cu valoare certa in local si o situare onrabila in generalul mondial. Ma gandesc la stlul neo-romanesc (vezi Ion Mincu) cu bune realizari in Romania pe fondul cautarilor mondiale ale stilului ” art nouveau”.

Sau, mai tarziu in anii 1970 s-au realizat o serie de lucrari, denumite generic “brutalism liric” in sensul “plastifiërii” unor motive populare in betonul aparent ( mai multi arhitecti printre care probabil cel mai reprezentativ este Nicolae Porumbescu).

Consider insa bisericile pictate din nordul Moldovei, realizate in timpul lui Stefan cel Mare si Petru Rares, ca primele repere certe ale unei arhitecturi autentice romanesti.

In aceste cazuri pictura este cea care precede arhitectura in sensul ca morfologia constructiei este predeterminata pentru a purta mesajul icongrafic: simplitatea volumului, ziduri cat mai curgatoare, fara ferestre mari, streasina larga pentru protejarea picturilor.

PS: În general, turistul fără studii aprofundate în arhitectură, are tendinţa de a asocia un loc cu un arhitect sau cu un stil arhitectonic. Astfel, cel care merge la Barcelona îl are în minte pe Gaudí. Cel care ajunge la Atena este pregatit să se întâlnească cu stilul clasic. Iar Berlinul este asociat cu stilul funcţional şi cubic Bauhaus. Aţi afirmat că pentru a înţelege Bucureştiul ar trebui să ne uităm “cum zboară stolul de porumbei”; îl putem, totuşi, să îl asociem cu un stil?

Nu, in mod cert nu putem vorbi despre un astfel de stil. Este vorba despre cu totul altceva, despre un mod de a intelege generarea spatiului artifcial construit intr-un context organic. Spatiul urban al Bucurestiului s-a inchegat din generari organice, fara reguli prestabilite si fara planuri de urbanism pana tarziu in secolul al XIX-lea. S-a edificat din aproape in aproape, din mahala langa mahala, aidoma unui macrame, formar din rodele prinse una langa alta pentru a obtine o fata de masa. Daca ar fi ca astazi sa completam spatiile goale dintr-o astfel de masa in “spiritul” acestei organizari organice, ne-ar ajuta in descifrarea sensului completarii, felul in care se deplaseaza stolul de porumbei, sau se compune muzica de jazz, aparent haotic dar cu o logica interna.

PS: Există o clădire simbol care ar putea reprezenta capitalei României?

DS: Simbol imi este greu sa desemnez, pentru ca ar trebui sa fie ceva autentic si implicit cu valoare culturala sau macar valoare constructiva, ar trebui sa fie 100% bucurestean. Avem gesturi dar nu certitudini. Bucurestiul in ansamblul sau poate fi ceea ce cautam ca reprezentativ. De toate intr-un fel aparte.

PS: Dar un architect?

DS: Nu avem un Gaudi dar avem multi arhitecti buni care in decursul anilor au marcat Bucurestiul cu opere de arhitectura, virtuosi precum Ion D. Berindei, novatori precum Marcel Iancu, rafinati precum Horia Creanga.

PS: Aţi apărut de curând într-un interviu în revista Atelierul de Proiectare, în care vă povesteaţi adolescenţa, şcoala şi primii ani în arhitectură. Care erau valorile învăţate? Cum aţi reuşit să treceţi peste limitările şi impunerile unui sistem autoritar, precum cel comunist?

DS: Am avut noroc. Am prins in liceu si partial in facultate perioada de « dezghet »cultural  din sfarsitul anilor 1960. In afara acestui context general, Facultatea de Arhitectura in sine era o insula de cosmopolitism iar in completarea informatiilor culturale occidentale a fost Clubul A

PS: Cât ce mult a influenţat această perioadă arhitectura?

DS: . Facultatea de Arhitectura nu a fost aproape niciodata subjugata ideologic, nu dupa 1969. Chiar si perioada in care in Bucuresti se « coceau » constructiile socialismului(anii 1980) in facultate se practica o arhitectura destul de internationala.

PS: Stim că sunteţi aproape de tineri şi îi susţineri pe cei ce vor să urmeze o carieră de arhitect. Vă întrebăm cum găsiţi noua generaţie de tineri şi cum se raportează la tradiţie şi istorie în pregatirea lor?

DS: Fiecare generatie repeta aceeasi partitura: pregatire in particular pentru admitere la facultate, 6 ani de studiu destul de grei atat fizic cat si ca acumulare de cunostinte(tehnica, tehnologie, teorie, istorie,estetica, proiectare...), proiectul de diploma sustinut in fata unor comisii internationale si debutul cu primele lucrari prezentate in bienalele sau anuale de arhitectura. In afara acestui parcurs omogen si constant, am remarcat in preocuparile lor particulare semnele anumitor tendinte din practica sau ” ïdeologia” momentului international , imediat dupa 1989 tema deconstructivismului, urmata la ani de fascinatia “cojii”, a anvelopei generata de/pe calculator, in ultimul timp tema sociala ca precumpanitoare.

PS: Cum vedeţi viitorul arhitecturii româneşti?

DS: Il caut inca in trecutul nu foarte indepartat.