L-am cunoscut personal pe Brâncuşi foarte tîrziu, în cei din urmă ani ai vieţii sale, la pictorul Istrati, al cărui atelier se afla în Impasse Ronsin, chiar în faţa celui al sculptorului, despărţit de o străduţă de un metru lăţime. „Cine-i Ionescu ăsta care scrie piese de teatru ?”, îl întrebase Brâncuşi pe Istrati. „Adu-mi-l într-o seară, vreau să-l cunosc”. Bineînţeles, admiram de multă vreme operele maestrului. Auzisem vorbindu-se şi despre om. Ştiam că era arţăgos, nu prea binevoitor, cicălitor, aproape crud. Ii alunga, acoperindu-i de injurii, pe negustorii sau colecţionarii care veneau să-l vadă pentru a-i propune să-i cumpere sculpturile, îi îndepărta, ameninţîndu-i cu bîta, şi pe admiratorii sinceri şi naivi care-l supărau.Existau, totuşi, cîţiva rari privilegiaţi şi privilegiate pe care Brâncuşi, neputînd trăi mereu cu totul singur, îi primea şi îi răsfăţa: aceştia sau acestea erau invitaţi să ia parte la mesele lui, în acelaşi timp fruste şi rafinate, în alcătuirea cărora intrau un nemaipomenit iaurt pe care Brâncuşi îl pregătea el însuşi, varză crudă acrită, castraveţi săraţi, mămăligă şi şampanie, de pildă. Uneori, după desert, cînd era foarte bine dispus, Brâncuşi făcea o demonstraţie de dans al pîntecelui, înaintea vizitatoarelor sale care savurau cafeaua turcească.
Am apucături rele. Acesta-i, fără îndoială, motivul pentru care nu sufăr relele apucături ale altora. Am şovăit îndelung pînă să mă duc să-l văd pe Brâncuşi : îmi era de-ajuns să-i contemplu operele, cu atît mai mult cu cît îi cunoşteam teoriile fundamentale, foarte adesea spuse celor ce-l ascultau, foarte des repetate de aceştia. Mi s-a adus la cunoştinţă ura, dispreţul lui faţă de sculptura „biftecurilor”, pe care-am numit-o astăzi sculptura figurativă, adică aproape toată sculptura cunoscută de la greci pînă în zilele noastre. Ştiam că-i era dragă formula asta şi că-i plăcea foarte mult s-o lanseze în capul oricui îl asculta. Pitorescul persoanei sale nu mă atrăgea în mod deosebit : nu mai voia să dea mîna cu Max Ernst pentru că acesta, susţinea Brâncusi, l-ar deochia şi pentru că l-ar fi făcut să cadă şi să-şi scrîntească glezna, uitîndu-se cu ură la el. Şi Picasso îl scîrbea pe Brâncusi, căci, după acesta din urmă, „Picasso nu făcea pictură, ci magie neagră”.
Într-o seară de iarnă, mă dusesem în vizită la Istrati. Stăteam aşezaţi în tihnă în jurul sobei, cînd uşa se deschise. Brâncusi intră : un bătrînel de optzeci de ani, cu reteveiul în mînă, îmbrăcat în alb, pe cap cu o căciulă înaltă de blană albă, cu o barbă albă de patriarh. Şi, fireşte, „cu ochii sclipind de răutate”, cum ne spune, aşa de bine zicala. Se aşeză pe un scăunel, îi fui prezentat. Se prefăcu că nu mi-a înţeles numele. Îi fu repetat, de două sau de trei ori. Apoi, arătîndu-mă cu capătul băţului :
— „Ce face la viaţa lui ?”
— E autor dramatic ! răspunse Istrati, care-l prevenise totuşi.
— „Ce e ?” întrebă iarăşi Brâncusi.
— „Scrie piese,… piese de teatru !”
—„Piese de teatru ?” se miră Brâncusi. Apoi, întorcîndu-se triumfal către mine şi privindu-mă în faţă :
— „Eu, unul, urăsc teatrul. N-am nevoie de teatru. Mă doare-n cot de teatru !”
— „Şi eu îl urăsc şi mă doare-n cot de el. Doar ca să-mi bat joc de el scriu teatru. E singurul motiv” îi spusei.
Mă privi cu ochiul lui de bătrîn ţăran şiret, surprins, neîncrezător. Nu găsi pe loc o replică destul de jignitoare. Reveni la atac după cinci minute :
— „Ce credeai despre Hitler ?” mă întrebă el.
— „N-am o părere despre treaba asta” răspunsei eu cu nevinovăţie.
— „A fost un om de ispravă !” strigă el, ca pentru a-mi arunca o sfidare. „Un erou, un neînţeles, o victimă !” Apoi, se avîntă într-un extraordinar, metafizic, confuz elogiu al „arianismului”. Istrati şi soţia lui erau la pămînt. Eu nu mă urnii din loc. Ştiam că, pentru a-şi întărîtăa interlocutorii, contrazicînd ceea ce credea că este gîndul lor, îşi manifestase, rînd pe rînd, cînd ura faţă de nazism, cînd cea faţă de democraţie, de bolşevism, de anticomunism, de spiritul ştiinţific, de modernism, de antimodernism şi aşa mai departe. Închipuindu-şi, poate, că avea de-a face cu un admirator naiv, lacom de cea mai neînsemnată dintre vorbele sale, ori dîndu-şi seama că nu va reuşi să mă scoată din sărite, Brâncusi renunţă. Se lansă într-un mare discurs, cum mă aşteptam, împotriva biftecurilor ; povesti amintiri, cum venise la Paris de pe malurile Dunării făcînd o mare parte din drum pe jos ; ne vorbi şi despre ,,ioni”, principii ale energiei cosmice care străbat spaţiul, şi despre care spunea că-i zăreşte cu ochiul liber, în razele soarelui. Se întoarse către soţia mea, îi reproşa cu asprime că nu poartă părul destul de lung, apoi agresivitatea lui se linişti. Fu cuprins deodată de o bucurie copilărească, chipul i se destinse, se ridică, ieşi ajutîndu-se cu bastonul, lăsă uşa deschisă spre frig, reveni peste cîteva minute, cu o sticlă de şampanie în mînă : nu ne mai purta pică, ne simpatiza.
Îmi fu dat, după aceea, să-l revăd pe Brâncusi încă de patru sau cinci ori înainte de moarte. După ce a fost în clinică pentru a-şi îngriji un picior rupt, nu şi-a mai părăsit atelierul. Avea un aspirator, ultim model, însă cînd se afla vreo femeie printre vizitatorii săi, profita ca s-o roage să-i măture atelierul, cu o mătură adevărată. Avea telefonul pe noptieră şi mai avea un sac plin cu pietricele. Cînd se plictisea prea tare şi dorea să sporovăiască ou vecinul lui, lua un pumn de pietre, îşi deschidea uşa şi le arunca în uşa vecinului ca să-l cheme : nu-i dădea prin minte să telefoneze.Era foarte aproape de sfîrşitul lui, cînd soţia şi fiica mea care avea unsprezece ani, se duseră să-l vadă. Stătea culcat, cu căciula lui de blană pe cap, cu bastonul la îndemînă. Soţia mea e încă foarte emoţionată la amintirea acestei ultime întrevederi. Zărind-o pe fiica mea, Brâncuşi fu cuprins de o mare emoţie. I-a ţinut, pe jumătate jucîndu-se, pe jumătate sincer, un discurs de dragoste. A lăudat-o că poartă părul lung, i-a lăudat mult ochii frumoşi. Bătrînul acesta cu barbă albă îi spuse, duios,ţinînd-o de mină : „Logodnica mea mică, te aşteptam dintotdeauna, sînt fericit că ai venit.Vezi tu, eu sînt acum foarte aproape de bunul Dumnezeu. Nu trebuie decît să întind mîna să-l prind.”Apoi a destupat o şampanie ca să sărbătorească logodna.
S-ar fi putut crede că Brâncuşi e un artist primar, instinctiv, rustic. Opera lui, în acelaşi timp elementară şi subtilă, este expresia unei gîndiri artistice (şi prin asta, filozofică) infinit de lucidă, elaborată, profundă. Arta lui este expresia unei viziuni creatoare foarte intelectualizate. Creaţie, totuşi, în primul rînd. Cu totul lipsit de ceea ce se numeşte „cultură”; la distanţă de ceea ce se ia drept „viaţa intelectuală a unei epoci” şi care nu este decît ziaristică sau expresia ei livrescă, Brâncuşi era totuşi, pe de altă parte, incomparabil mai cultivat decît oamenii de litere, „gînditorii”, pionii ce-şi agaţă pe piepturi brevetul de „intelectual” şi nu înţeleg nimic din el, aiuriţi cum sînt de lozincile, simple sau complexe, pe care le iau drept adevăruri sau drept cugetări de-ale lor, personale. Brâncuşi era cu mult mai puternic decît toţi doctorii. Era cunoscătorul cel mai informat despre problemele artei. Asimilase întreaga istorie a sculpturii, o dominase, o depăşise, o respinsese. o regăsise, o purificase, o reinventase. Degajase din ea esenţa. Desigur, am ajuns în acest secol să redescoperim esenţa picturii. Poate că am ajuns aici prin aproximări succesive, prin eliminarea, una după alta, a impurităţilor, a apicturalului. A fost o muncă izvorîtă dintr-o gîndire, mai degrabă exterioară, a unor pictori care erau în acelaşi timpcritici privind operele altora şi ajungînd la puritate prin ştergere cu guma, prin abstracţie, fără să ajungă întotdeauna să surprindă pictura în esenţa ei, aşa cum Brâncuşi surprinsese esenţa sculpturii. A fost, în orice caz, pentru pictură, un drum lung presărat de greşeli, pe care,adeseori, descoperirile se făceau la noroc, cu ce se nimerea sub puşcă, încercînd, la întîmplare, cînd o direcţie, cînd alta. Şi a fost, mai ales, rezultatul eforturilor unui mare număr de pictori, două sau trei generaţii de artişti, amestecînd precizia cu imprecizia. N-au existat imprecizii şi nici tatonări la Brâncuşi : înaintarea operei sale este de o siguranţă perfectă. În sine însuşi şi singur şi-a găsit el propriile modele, arhetipurile sculpturale. A fost vorba la el de o concentrare, de o purificare lăuntrică. El a privit şi în afară : nu tablouri, nu statui, ci arbori, copii, păsări în zbor, cerul sau apa. El a ştiut să surprindă ideea mişcării îndepărtînd orice realism particular în favoarea unui real universal. Arta lui e adevărată ; realismul poate să nu fie ; cu siguranţă, el este mai puţin adevărat. Nu atelierele maeştrilor, ci propria sa gîndire, experienţa sa personală a fost şcoala lui Brâncuşi : ceilalţi nu l-au ajutat. Cred că i-a privit pe ceilalţi cu o foarte mare neîncredere. S-a vorbit despre Brâncuşi ca despre unul dintre creatorii unei sculpturi nonfigurative. Brâncuşi susţinea că nu e nonfigurativ. într-adevăr, nu era. Operele lui sînt figuri esenţiale, imaginile concrete ale unor idei, expresia unui real universal antiabstract. Nimic nu e mai concret decît pasărea sa în zbor, formă dinamică palpabilă a dinamismului. Rodin a putut exprima mişcarea dînd unui anumit corp, membrelor sale, atitudinile sugestive ale unei desfăşurări în spaţiu. Era ceva încă legat de particular. Brâncuşi s-a eliberat de orice particularism, după cum s-a eliberat şi de orice psihologism, pentru a ajunge la esenţele concrete.O direcţie importantă a picturii nonfigurative reuşeşte să exprime temperamentul pictorului,individualitatea, patetismul, subiectivitatea sa. Putem deosebi deci un tablou de altul după neliniştea particulară a celui ce l-a pictat, nelinişte oare a devenit limbajul însuşi al pictorului.Opera lui Brâncuşi exprimă numai idei şi forme sculpturale. Ştim că poezia lui Mallarme sau a lui Valery era o reflecţie asupra poeziei. În mare parte, sculptura lui Brâncuşi este şi o reflecţie despre sculptură ; în acelaşi timp, o metodă pur sculpturală de a gîndi lumea, tradusăîn forme şi linii de forţă vii.
Antipsihologică, arta lui Brâncuşi este de o obiectivitate absolută : ea exprimă nişte evidenţe pe care nu poţi să nu le admiţi, nişte evidenţe sculpturale dincolo de alegorie. Voinţa de a nu ceda ispitei sentimentalismului a apărut foarte repede la Brâncuşi, ca şi dezgustul său faţă de anecdotă sau de interpretare. Înţeleg de ce nu putea să-i placă teatrul.
În cele dintîi opere ale sale, capul lui Laokoon, de exemplu, îndeosebi exactitatea detaliilor îl preocupă, mai degrabă decît expresia durerii, care nu se evidenţiază mai puţin, dar o face indirect : în al său „nud” de-bărbat (studiu pentru concursul de diplomă final de la Belle-Arte), „realismul” său este atît de deplin încît pare inuman, prin indiferenţa lui totală faţă de psihologia personajului sculptural ; acelaşi lucru pentru „Ecorşeu”, unde nu apare decît preocuparea lui pentru cunoaşterea corpului, urmărită cu un fel de cruzime obiectivă, abia ironică.Începînd din 1907 (în Rugăciunea sa), ceea ce rămîne din afectivitate dispare datorită stilizării, oarecum bizantine, care transpune, integrează sentimentalitatea. La prima vedere, „Oul” seamănă destul de mult cu ,,nou-născutul” în scutecele sale.
Din 1910, „Pasărea Măiastră” a depăşit, de mult, în miraculos, pasărea realistă, nemiraculoasă ; ne mai putem da seama, poate, urmînd etapele simplificării sale, că Oul are ca punct de plecare pe noul-născut; putem urmări şi stilizările diferitelor „Domnişoare Pogany”, pentru a ajunge la etapa ultimă,care este o îndrăzneaţă, feerică transfigurare, însă curînd, în măsura în oare stilul este, oricum, anecdotă, Brâncuşi va depăşi stilizarea pentru a ajunge Ia un limbaj de dincolo de limbaj, de dincolo de stilul însuşi. Şi totul va fi fost o ţîşnire din izvoarele profunde ale fiinţei sale, o serie de revelaţii continue extraconştiente, surprinse printr-o luciditate, o conştiinţă, o exactitate, o putere intelectuală care fac din Brâncuşi contrariul unui Rousseau Vameşul. 
Contemplînd, în puritatea ei, „Pasărea în spaţiu”, sîntem uimiţi de acuitatea viziunii sculpturale; ne mirăm de simplitatea ei şl ne mirăm de asemenea de faptul că n-am putut vedea ceea ce este evidența însăși. Foarte surprinzătoare, de necrezut, aceste sinteze : folclor fără pitoresc, realitate antirealistă ; figuri de dincolo de figurativ ; ştiinţă şi mister ; dinamism în împietrire ; ideea devenită concretă,făcută materie, esenţă vizibilă ; intuiţie originară, dincolo de cultură, de academie, de muzee.Share
L-am cunoscut personal pe Brâncuşi foarte tîrziu, în cei din urmă ani ai vieţii sale, la pictorul Istrati, al cărui atelier se afla în Impasse Ronsin, chiar în faţa celui al sculptorului, despărţit de o străduţă de un metru lăţime. „Cine-i Ionescu ăsta care scrie piese de teatru ?”, îl întrebase Brâncuşi pe Istrati. „Adu-mi-l într-o seară, vreau să-l cunosc”. Bineînţeles, admiram de multă vreme operele maestrului. Auzisem vorbindu-se şi despre om. Ştiam că era arţăgos, nu prea binevoitor, cicălitor, aproape crud. Ii alunga, acoperindu-i de injurii, pe negustorii sau colecţionarii care veneau să-l vadă pentru a-i propune să-i cumpere sculpturile, îi îndepărta, ameninţîndu-i cu bîta, şi pe admiratorii sinceri şi naivi care-l supărau.Existau, totuşi, cîţiva rari privilegiaţi şi privilegiate pe care Brâncuşi, neputînd trăi mereu cu totul singur, îi primea şi îi răsfăţa: aceştia sau acestea erau invitaţi să ia parte la mesele lui, în acelaşi timp fruste şi rafinate, în alcătuirea cărora intrau un nemaipomenit iaurt pe care Brâncuşi îl pregătea el însuşi, varză crudă acrită, castraveţi săraţi, mămăligă şi şampanie, de pildă. Uneori, după desert, cînd era foarte bine dispus, Brâncuşi făcea o demonstraţie de dans al pîntecelui, înaintea vizitatoarelor sale care savurau cafeaua turcească.
Am apucături rele. Acesta-i, fără îndoială, motivul pentru care nu sufăr relele apucături ale altora. Am şovăit îndelung pînă să mă duc să-l văd pe Brâncuşi : îmi era de-ajuns să-i contemplu operele, cu atît mai mult cu cît îi cunoşteam teoriile fundamentale, foarte adesea spuse celor ce-l ascultau, foarte des repetate de aceştia. Mi s-a adus la cunoştinţă ura, dispreţul lui faţă de sculptura „biftecurilor”, pe care-am numit-o astăzi sculptura figurativă, adică aproape toată sculptura cunoscută de la greci pînă în zilele noastre. Ştiam că-i era dragă formula asta şi că-i plăcea foarte mult s-o lanseze în capul oricui îl asculta. Pitorescul persoanei sale nu mă atrăgea în mod deosebit : nu mai voia să dea mîna cu Max Ernst pentru că acesta, susţinea Brâncusi, l-ar deochia şi pentru că l-ar fi făcut să cadă şi să-şi scrîntească glezna, uitîndu-se cu ură la el. Şi Picasso îl scîrbea pe Brâncusi, căci, după acesta din urmă, „Picasso nu făcea pictură, ci magie neagră”.
Într-o seară de iarnă, mă dusesem în vizită la Istrati. Stăteam aşezaţi în tihnă în jurul sobei, cînd uşa se deschise. Brâncusi intră : un bătrînel de optzeci de ani, cu reteveiul în mînă, îmbrăcat în alb, pe cap cu o căciulă înaltă de blană albă, cu o barbă albă de patriarh. Şi, fireşte, „cu ochii sclipind de răutate”, cum ne spune, aşa de bine zicala. Se aşeză pe un scăunel, îi fui prezentat. Se prefăcu că nu mi-a înţeles numele. Îi fu repetat, de două sau de trei ori. Apoi, arătîndu-mă cu capătul băţului :
— „Ce face la viaţa lui ?”
— E autor dramatic ! răspunse Istrati, care-l prevenise totuşi.
— „Ce e ?” întrebă iarăşi Brâncusi.
— „Scrie piese,… piese de teatru !”
—„Piese de teatru ?” se miră Brâncusi. Apoi, întorcîndu-se triumfal către mine şi privindu-mă în faţă :
— „Eu, unul, urăsc teatrul. N-am nevoie de teatru. Mă doare-n cot de teatru !”
— „Şi eu îl urăsc şi mă doare-n cot de el. Doar ca să-mi bat joc de el scriu teatru. E singurul motiv” îi spusei.
Mă privi cu ochiul lui de bătrîn ţăran şiret, surprins, neîncrezător. Nu găsi pe loc o replică destul de jignitoare. Reveni la atac după cinci minute :
— „Ce credeai despre Hitler ?” mă întrebă el.
— „N-am o părere despre treaba asta” răspunsei eu cu nevinovăţie.
— „A fost un om de ispravă !” strigă el, ca pentru a-mi arunca o sfidare. „Un erou, un neînţeles, o victimă !” Apoi, se avîntă într-un extraordinar, metafizic, confuz elogiu al „arianismului”. Istrati şi soţia lui erau la pămînt. Eu nu mă urnii din loc. Ştiam că, pentru a-şi întărîtăa interlocutorii, contrazicînd ceea ce credea că este gîndul lor, îşi manifestase, rînd pe rînd, cînd ura faţă de nazism, cînd cea faţă de democraţie, de bolşevism, de anticomunism, de spiritul ştiinţific, de modernism, de antimodernism şi aşa mai departe. Închipuindu-şi, poate, că avea de-a face cu un admirator naiv, lacom de cea mai neînsemnată dintre vorbele sale, ori dîndu-şi seama că nu va reuşi să mă scoată din sărite, Brâncusi renunţă. Se lansă într-un mare discurs, cum mă aşteptam, împotriva biftecurilor ; povesti amintiri, cum venise la Paris de pe malurile Dunării făcînd o mare parte din drum pe jos ; ne vorbi şi despre ,,ioni”, principii ale energiei cosmice care străbat spaţiul, şi despre care spunea că-i zăreşte cu ochiul liber, în razele soarelui. Se întoarse către soţia mea, îi reproşa cu asprime că nu poartă părul destul de lung, apoi agresivitatea lui se linişti. Fu cuprins deodată de o bucurie copilărească, chipul i se destinse, se ridică, ieşi ajutîndu-se cu bastonul, lăsă uşa deschisă spre frig, reveni peste cîteva minute, cu o sticlă de şampanie în mînă : nu ne mai purta pică, ne simpatiza.
Îmi fu dat, după aceea, să-l revăd pe Brâncusi încă de patru sau cinci ori înainte de moarte. După ce a fost în clinică pentru a-şi îngriji un picior rupt, nu şi-a mai părăsit atelierul. Avea un aspirator, ultim model, însă cînd se afla vreo femeie printre vizitatorii săi, profita ca s-o roage să-i măture atelierul, cu o mătură adevărată. Avea telefonul pe noptieră şi mai avea un sac plin cu pietricele. Cînd se plictisea prea tare şi dorea să sporovăiască ou vecinul lui, lua un pumn de pietre, îşi deschidea uşa şi le arunca în uşa vecinului ca să-l cheme : nu-i dădea prin minte să telefoneze.Era foarte aproape de sfîrşitul lui, cînd soţia şi fiica mea care avea unsprezece ani, se duseră să-l vadă. Stătea culcat, cu căciula lui de blană pe cap, cu bastonul la îndemînă. Soţia mea e încă foarte emoţionată la amintirea acestei ultime întrevederi. Zărind-o pe fiica mea, Brâncuşi fu cuprins de o mare emoţie. I-a ţinut, pe jumătate jucîndu-se, pe jumătate sincer, un discurs de dragoste. A lăudat-o că poartă părul lung, i-a lăudat mult ochii frumoşi. Bătrînul acesta cu barbă albă îi spuse, duios,ţinînd-o de mină : „Logodnica mea mică, te aşteptam dintotdeauna, sînt fericit că ai venit.Vezi tu, eu sînt acum foarte aproape de bunul Dumnezeu. Nu trebuie decît să întind mîna să-l prind.”Apoi a destupat o şampanie ca să sărbătorească logodna.
S-ar fi putut crede că Brâncuşi e un artist primar, instinctiv, rustic. Opera lui, în acelaşi timp elementară şi subtilă, este expresia unei gîndiri artistice (şi prin asta, filozofică) infinit de lucidă, elaborată, profundă. Arta lui este expresia unei viziuni creatoare foarte intelectualizate. Creaţie, totuşi, în primul rînd. Cu totul lipsit de ceea ce se numeşte „cultură”; la distanţă de ceea ce se ia drept „viaţa intelectuală a unei epoci” şi care nu este decît ziaristică sau expresia ei livrescă, Brâncuşi era totuşi, pe de altă parte, incomparabil mai cultivat decît oamenii de litere, „gînditorii”, pionii ce-şi agaţă pe piepturi brevetul de „intelectual” şi nu înţeleg nimic din el, aiuriţi cum sînt de lozincile, simple sau complexe, pe care le iau drept adevăruri sau drept cugetări de-ale lor, personale. Brâncuşi era cu mult mai puternic decît toţi doctorii. Era cunoscătorul cel mai informat despre problemele artei. Asimilase întreaga istorie a sculpturii, o dominase, o depăşise, o respinsese. o regăsise, o purificase, o reinventase. Degajase din ea esenţa. Desigur, am ajuns în acest secol să redescoperim esenţa picturii. Poate că am ajuns aici prin aproximări succesive, prin eliminarea, una după alta, a impurităţilor, a apicturalului. A fost o muncă izvorîtă dintr-o gîndire, mai degrabă exterioară, a unor pictori care erau în acelaşi timpcritici privind operele altora şi ajungînd la puritate prin ştergere cu guma, prin abstracţie, fără să ajungă întotdeauna să surprindă pictura în esenţa ei, aşa cum Brâncuşi surprinsese esenţa sculpturii. A fost, în orice caz, pentru pictură, un drum lung presărat de greşeli, pe care,adeseori, descoperirile se făceau la noroc, cu ce se nimerea sub puşcă, încercînd, la întîmplare, cînd o direcţie, cînd alta. Şi a fost, mai ales, rezultatul eforturilor unui mare număr de pictori, două sau trei generaţii de artişti, amestecînd precizia cu imprecizia. N-au existat imprecizii şi nici tatonări la Brâncuşi : înaintarea operei sale este de o siguranţă perfectă. În sine însuşi şi singur şi-a găsit el propriile modele, arhetipurile sculpturale. A fost vorba la el de o concentrare, de o purificare lăuntrică. El a privit şi în afară : nu tablouri, nu statui, ci arbori, copii, păsări în zbor, cerul sau apa. El a ştiut să surprindă ideea mişcării îndepărtînd orice realism particular în favoarea unui real universal. Arta lui e adevărată ; realismul poate să nu fie ; cu siguranţă, el este mai puţin adevărat. Nu atelierele maeştrilor, ci propria sa gîndire, experienţa sa personală a fost şcoala lui Brâncuşi : ceilalţi nu l-au ajutat. Cred că i-a privit pe ceilalţi cu o foarte mare neîncredere. S-a vorbit despre Brâncuşi ca despre unul dintre creatorii unei sculpturi nonfigurative. Brâncuşi susţinea că nu e nonfigurativ. într-adevăr, nu era. Operele lui sînt figuri esenţiale, imaginile concrete ale unor idei, expresia unui real universal antiabstract. Nimic nu e mai concret decît pasărea sa în zbor, formă dinamică palpabilă a dinamismului. Rodin a putut exprima mişcarea dînd unui anumit corp, membrelor sale, atitudinile sugestive ale unei desfăşurări în spaţiu. Era ceva încă legat de particular. Brâncuşi s-a eliberat de orice particularism, după cum s-a eliberat şi de orice psihologism, pentru a ajunge la esenţele concrete.O direcţie importantă a picturii nonfigurative reuşeşte să exprime temperamentul pictorului,individualitatea, patetismul, subiectivitatea sa. Putem deosebi deci un tablou de altul după neliniştea particulară a celui ce l-a pictat, nelinişte oare a devenit limbajul însuşi al pictorului.Opera lui Brâncuşi exprimă numai idei şi forme sculpturale. Ştim că poezia lui Mallarme sau a lui Valery era o reflecţie asupra poeziei. În mare parte, sculptura lui Brâncuşi este şi o reflecţie despre sculptură ; în acelaşi timp, o metodă pur sculpturală de a gîndi lumea, tradusăîn forme şi linii de forţă vii.
Antipsihologică, arta lui Brâncuşi este de o obiectivitate absolută : ea exprimă nişte evidenţe pe care nu poţi să nu le admiţi, nişte evidenţe sculpturale dincolo de alegorie. Voinţa de a nu ceda ispitei sentimentalismului a apărut foarte repede la Brâncuşi, ca şi dezgustul său faţă de anecdotă sau de interpretare. Înţeleg de ce nu putea să-i placă teatrul.
În cele dintîi opere ale sale, capul lui Laokoon, de exemplu, îndeosebi exactitatea detaliilor îl preocupă, mai degrabă decît expresia durerii, care nu se evidenţiază mai puţin, dar o face indirect : în al său „nud” de-bărbat (studiu pentru concursul de diplomă final de la Belle-Arte), „realismul” său este atît de deplin încît pare inuman, prin indiferenţa lui totală faţă de psihologia personajului sculptural ; acelaşi lucru pentru „Ecorşeu”, unde nu apare decît preocuparea lui pentru cunoaşterea corpului, urmărită cu un fel de cruzime obiectivă, abia ironică.Începînd din 1907 (în Rugăciunea sa), ceea ce rămîne din afectivitate dispare datorită stilizării, oarecum bizantine, care transpune, integrează sentimentalitatea. La prima vedere, „Oul” seamănă destul de mult cu ,,nou-născutul” în scutecele sale.
Din 1910, „Pasărea Măiastră” a depăşit, de mult, în miraculos, pasărea realistă, nemiraculoasă ; ne mai putem da seama, poate, urmînd etapele simplificării sale, că Oul are ca punct de plecare pe noul-născut; putem urmări şi stilizările diferitelor „Domnişoare Pogany”, pentru a ajunge la etapa ultimă,care este o îndrăzneaţă, feerică transfigurare, însă curînd, în măsura în oare stilul este, oricum, anecdotă, Brâncuşi va depăşi stilizarea pentru a ajunge Ia un limbaj de dincolo de limbaj, de dincolo de stilul însuşi. Şi totul va fi fost o ţîşnire din izvoarele profunde ale fiinţei sale, o serie de revelaţii continue extraconştiente, surprinse printr-o luciditate, o conştiinţă, o exactitate, o putere intelectuală care fac din Brâncuşi contrariul unui Rousseau Vameşul. Contemplînd, în puritatea ei, „Pasărea în spaţiu”, sîntem uimiţi de acuitatea viziunii sculpturale; ne mirăm de simplitatea ei şl ne mirăm de asemenea de faptul că n-am putut vedea ceea ce este evidența însăși. Foarte surprinzătoare, de necrezut, aceste sinteze : folclor fără pitoresc, realitate antirealistă ; figuri de dincolo de figurativ ; ştiinţă şi mister ; dinamism în împietrire ; ideea devenită concretă,făcută materie, esenţă vizibilă ; intuiţie originară, dincolo de cultură, de academie, de muzee.Share
L-am cunoscut personal pe Brâncuşi foarte tîrziu, în cei din urmă ani ai vieţii sale, la pictorul Istrati, al cărui atelier se afla în Impasse Ronsin, chiar în faţa celui al sculptorului, despărţit de o străduţă de un metru lăţime. „Cine-i Ionescu ăsta care scrie piese de teatru ?”, îl întrebase Brâncuşi pe Istrati. „Adu-mi-l într-o seară, vreau să-l cunosc”. Bineînţeles, admiram de multă vreme operele maestrului. Auzisem vorbindu-se şi despre om. Ştiam că era arţăgos, nu prea binevoitor, cicălitor, aproape crud. Ii alunga, acoperindu-i de injurii, pe negustorii sau colecţionarii care veneau să-l vadă pentru a-i propune să-i cumpere sculpturile, îi îndepărta, ameninţîndu-i cu bîta, şi pe admiratorii sinceri şi naivi care-l supărau.Existau, totuşi, cîţiva rari privilegiaţi şi privilegiate pe care Brâncuşi, neputînd trăi mereu cu totul singur, îi primea şi îi răsfăţa: aceştia sau acestea erau invitaţi să ia parte la mesele lui, în acelaşi timp fruste şi rafinate, în alcătuirea cărora intrau un nemaipomenit iaurt pe care Brâncuşi îl pregătea el însuşi, varză crudă acrită, castraveţi săraţi, mămăligă şi şampanie, de pildă. Uneori, după desert, cînd era foarte bine dispus, Brâncuşi făcea o demonstraţie de dans al pîntecelui, înaintea vizitatoarelor sale care savurau cafeaua turcească.
Am apucături rele. Acesta-i, fără îndoială, motivul pentru care nu sufăr relele apucături ale altora. Am şovăit îndelung pînă să mă duc să-l văd pe Brâncuşi : îmi era de-ajuns să-i contemplu operele, cu atît mai mult cu cît îi cunoşteam teoriile fundamentale, foarte adesea spuse celor ce-l ascultau, foarte des repetate de aceştia. Mi s-a adus la cunoştinţă ura, dispreţul lui faţă de sculptura „biftecurilor”, pe care-am numit-o astăzi sculptura figurativă, adică aproape toată sculptura cunoscută de la greci pînă în zilele noastre. Ştiam că-i era dragă formula asta şi că-i plăcea foarte mult s-o lanseze în capul oricui îl asculta. Pitorescul persoanei sale nu mă atrăgea în mod deosebit : nu mai voia să dea mîna cu Max Ernst pentru că acesta, susţinea Brâncusi, l-ar deochia şi pentru că l-ar fi făcut să cadă şi să-şi scrîntească glezna, uitîndu-se cu ură la el. Şi Picasso îl scîrbea pe Brâncusi, căci, după acesta din urmă, „Picasso nu făcea pictură, ci magie neagră”.
Într-o seară de iarnă, mă dusesem în vizită la Istrati. Stăteam aşezaţi în tihnă în jurul sobei, cînd uşa se deschise. Brâncusi intră : un bătrînel de optzeci de ani, cu reteveiul în mînă, îmbrăcat în alb, pe cap cu o căciulă înaltă de blană albă, cu o barbă albă de patriarh. Şi, fireşte, „cu ochii sclipind de răutate”, cum ne spune, aşa de bine zicala. Se aşeză pe un scăunel, îi fui prezentat. Se prefăcu că nu mi-a înţeles numele. Îi fu repetat, de două sau de trei ori. Apoi, arătîndu-mă cu capătul băţului :
— „Ce face la viaţa lui ?”
— E autor dramatic ! răspunse Istrati, care-l prevenise totuşi.
— „Ce e ?” întrebă iarăşi Brâncusi.
— „Scrie piese,… piese de teatru !”
—„Piese de teatru ?” se miră Brâncusi. Apoi, întorcîndu-se triumfal către mine şi privindu-mă în faţă :
— „Eu, unul, urăsc teatrul. N-am nevoie de teatru. Mă doare-n cot de teatru !”
— „Şi eu îl urăsc şi mă doare-n cot de el. Doar ca să-mi bat joc de el scriu teatru. E singurul motiv” îi spusei.
Mă privi cu ochiul lui de bătrîn ţăran şiret, surprins, neîncrezător. Nu găsi pe loc o replică destul de jignitoare. Reveni la atac după cinci minute :
— „Ce credeai despre Hitler ?” mă întrebă el.
— „N-am o părere despre treaba asta” răspunsei eu cu nevinovăţie.
— „A fost un om de ispravă !” strigă el, ca pentru a-mi arunca o sfidare. „Un erou, un neînţeles, o victimă !” Apoi, se avîntă într-un extraordinar, metafizic, confuz elogiu al „arianismului”. Istrati şi soţia lui erau la pămînt. Eu nu mă urnii din loc. Ştiam că, pentru a-şi întărîtăa interlocutorii, contrazicînd ceea ce credea că este gîndul lor, îşi manifestase, rînd pe rînd, cînd ura faţă de nazism, cînd cea faţă de democraţie, de bolşevism, de anticomunism, de spiritul ştiinţific, de modernism, de antimodernism şi aşa mai departe. Închipuindu-şi, poate, că avea de-a face cu un admirator naiv, lacom de cea mai neînsemnată dintre vorbele sale, ori dîndu-şi seama că nu va reuşi să mă scoată din sărite, Brâncusi renunţă. Se lansă într-un mare discurs, cum mă aşteptam, împotriva biftecurilor ; povesti amintiri, cum venise la Paris de pe malurile Dunării făcînd o mare parte din drum pe jos ; ne vorbi şi despre ,,ioni”, principii ale energiei cosmice care străbat spaţiul, şi despre care spunea că-i zăreşte cu ochiul liber, în razele soarelui. Se întoarse către soţia mea, îi reproşa cu asprime că nu poartă părul destul de lung, apoi agresivitatea lui se linişti. Fu cuprins deodată de o bucurie copilărească, chipul i se destinse, se ridică, ieşi ajutîndu-se cu bastonul, lăsă uşa deschisă spre frig, reveni peste cîteva minute, cu o sticlă de şampanie în mînă : nu ne mai purta pică, ne simpatiza.
— E autor dramatic ! răspunse Istrati, care-l prevenise totuşi.
— „Ce e ?” întrebă iarăşi Brâncusi.
— „Scrie piese,… piese de teatru !”
—„Piese de teatru ?” se miră Brâncusi. Apoi, întorcîndu-se triumfal către mine şi privindu-mă în faţă :
— „Eu, unul, urăsc teatrul. N-am nevoie de teatru. Mă doare-n cot de teatru !”
— „Şi eu îl urăsc şi mă doare-n cot de el. Doar ca să-mi bat joc de el scriu teatru. E singurul motiv” îi spusei.
Mă privi cu ochiul lui de bătrîn ţăran şiret, surprins, neîncrezător. Nu găsi pe loc o replică destul de jignitoare. Reveni la atac după cinci minute :
— „Ce credeai despre Hitler ?” mă întrebă el.
— „N-am o părere despre treaba asta” răspunsei eu cu nevinovăţie.
— „A fost un om de ispravă !” strigă el, ca pentru a-mi arunca o sfidare. „Un erou, un neînţeles, o victimă !” Apoi, se avîntă într-un extraordinar, metafizic, confuz elogiu al „arianismului”. Istrati şi soţia lui erau la pămînt. Eu nu mă urnii din loc. Ştiam că, pentru a-şi întărîtăa interlocutorii, contrazicînd ceea ce credea că este gîndul lor, îşi manifestase, rînd pe rînd, cînd ura faţă de nazism, cînd cea faţă de democraţie, de bolşevism, de anticomunism, de spiritul ştiinţific, de modernism, de antimodernism şi aşa mai departe. Închipuindu-şi, poate, că avea de-a face cu un admirator naiv, lacom de cea mai neînsemnată dintre vorbele sale, ori dîndu-şi seama că nu va reuşi să mă scoată din sărite, Brâncusi renunţă. Se lansă într-un mare discurs, cum mă aşteptam, împotriva biftecurilor ; povesti amintiri, cum venise la Paris de pe malurile Dunării făcînd o mare parte din drum pe jos ; ne vorbi şi despre ,,ioni”, principii ale energiei cosmice care străbat spaţiul, şi despre care spunea că-i zăreşte cu ochiul liber, în razele soarelui. Se întoarse către soţia mea, îi reproşa cu asprime că nu poartă părul destul de lung, apoi agresivitatea lui se linişti. Fu cuprins deodată de o bucurie copilărească, chipul i se destinse, se ridică, ieşi ajutîndu-se cu bastonul, lăsă uşa deschisă spre frig, reveni peste cîteva minute, cu o sticlă de şampanie în mînă : nu ne mai purta pică, ne simpatiza.
Îmi fu dat, după aceea, să-l revăd pe Brâncusi încă de patru sau cinci ori înainte de moarte. După ce a fost în clinică pentru a-şi îngriji un picior rupt, nu şi-a mai părăsit atelierul. Avea un aspirator, ultim model, însă cînd se afla vreo femeie printre vizitatorii săi, profita ca s-o roage să-i măture atelierul, cu o mătură adevărată. Avea telefonul pe noptieră şi mai avea un sac plin cu pietricele. Cînd se plictisea prea tare şi dorea să sporovăiască ou vecinul lui, lua un pumn de pietre, îşi deschidea uşa şi le arunca în uşa vecinului ca să-l cheme : nu-i dădea prin minte să telefoneze.Era foarte aproape de sfîrşitul lui, cînd soţia şi fiica mea care avea unsprezece ani, se duseră să-l vadă. Stătea culcat, cu căciula lui de blană pe cap, cu bastonul la îndemînă. Soţia mea e încă foarte emoţionată la amintirea acestei ultime întrevederi. Zărind-o pe fiica mea, Brâncuşi fu cuprins de o mare emoţie. I-a ţinut, pe jumătate jucîndu-se, pe jumătate sincer, un discurs de dragoste. A lăudat-o că poartă părul lung, i-a lăudat mult ochii frumoşi. Bătrînul acesta cu barbă albă îi spuse, duios,ţinînd-o de mină : „Logodnica mea mică, te aşteptam dintotdeauna, sînt fericit că ai venit.Vezi tu, eu sînt acum foarte aproape de bunul Dumnezeu. Nu trebuie decît să întind mîna să-l prind.”Apoi a destupat o şampanie ca să sărbătorească logodna.
S-ar fi putut crede că Brâncuşi e un artist primar, instinctiv, rustic. Opera lui, în acelaşi timp elementară şi subtilă, este expresia unei gîndiri artistice (şi prin asta, filozofică) infinit de lucidă, elaborată, profundă. Arta lui este expresia unei viziuni creatoare foarte intelectualizate. Creaţie, totuşi, în primul rînd. Cu totul lipsit de ceea ce se numeşte „cultură”; la distanţă de ceea ce se ia drept „viaţa intelectuală a unei epoci” şi care nu este decît ziaristică sau expresia ei livrescă, Brâncuşi era totuşi, pe de altă parte, incomparabil mai cultivat decît oamenii de litere, „gînditorii”, pionii ce-şi agaţă pe piepturi brevetul de „intelectual” şi nu înţeleg nimic din el, aiuriţi cum sînt de lozincile, simple sau complexe, pe care le iau drept adevăruri sau drept cugetări de-ale lor, personale. Brâncuşi era cu mult mai puternic decît toţi doctorii. Era cunoscătorul cel mai informat despre problemele artei. Asimilase întreaga istorie a sculpturii, o dominase, o depăşise, o respinsese. o regăsise, o purificase, o reinventase. Degajase din ea esenţa. Desigur, am ajuns în acest secol să redescoperim esenţa picturii. Poate că am ajuns aici prin aproximări succesive, prin eliminarea, una după alta, a impurităţilor, a apicturalului. A fost o muncă izvorîtă dintr-o gîndire, mai degrabă exterioară, a unor pictori care erau în acelaşi timpcritici privind operele altora şi ajungînd la puritate prin ştergere cu guma, prin abstracţie, fără să ajungă întotdeauna să surprindă pictura în esenţa ei, aşa cum Brâncuşi surprinsese esenţa sculpturii. A fost, în orice caz, pentru pictură, un drum lung presărat de greşeli, pe care,adeseori, descoperirile se făceau la noroc, cu ce se nimerea sub puşcă, încercînd, la întîmplare, cînd o direcţie, cînd alta. Şi a fost, mai ales, rezultatul eforturilor unui mare număr de pictori, două sau trei generaţii de artişti, amestecînd precizia cu imprecizia. N-au existat imprecizii şi nici tatonări la Brâncuşi : înaintarea operei sale este de o siguranţă perfectă. În sine însuşi şi singur şi-a găsit el propriile modele, arhetipurile sculpturale. A fost vorba la el de o concentrare, de o purificare lăuntrică. El a privit şi în afară : nu tablouri, nu statui, ci arbori, copii, păsări în zbor, cerul sau apa. El a ştiut să surprindă ideea mişcării îndepărtînd orice realism particular în favoarea unui real universal. Arta lui e adevărată ; realismul poate să nu fie ; cu siguranţă, el este mai puţin adevărat. Nu atelierele maeştrilor, ci propria sa gîndire, experienţa sa personală a fost şcoala lui Brâncuşi : ceilalţi nu l-au ajutat. Cred că i-a privit pe ceilalţi cu o foarte mare neîncredere. S-a vorbit despre Brâncuşi ca despre unul dintre creatorii unei sculpturi nonfigurative. Brâncuşi susţinea că nu e nonfigurativ. într-adevăr, nu era. Operele lui sînt figuri esenţiale, imaginile concrete ale unor idei, expresia unui real universal antiabstract. Nimic nu e mai concret decît pasărea sa în zbor, formă dinamică palpabilă a dinamismului. Rodin a putut exprima mişcarea dînd unui anumit corp, membrelor sale, atitudinile sugestive ale unei desfăşurări în spaţiu. Era ceva încă legat de particular. Brâncuşi s-a eliberat de orice particularism, după cum s-a eliberat şi de orice psihologism, pentru a ajunge la esenţele concrete.O direcţie importantă a picturii nonfigurative reuşeşte să exprime temperamentul pictorului,individualitatea, patetismul, subiectivitatea sa. Putem deosebi deci un tablou de altul după neliniştea particulară a celui ce l-a pictat, nelinişte oare a devenit limbajul însuşi al pictorului.Opera lui Brâncuşi exprimă numai idei şi forme sculpturale. Ştim că poezia lui Mallarme sau a lui Valery era o reflecţie asupra poeziei. În mare parte, sculptura lui Brâncuşi este şi o reflecţie despre sculptură ; în acelaşi timp, o metodă pur sculpturală de a gîndi lumea, tradusăîn forme şi linii de forţă vii.
Antipsihologică, arta lui Brâncuşi este de o obiectivitate absolută : ea exprimă nişte evidenţe pe care nu poţi să nu le admiţi, nişte evidenţe sculpturale dincolo de alegorie. Voinţa de a nu ceda ispitei sentimentalismului a apărut foarte repede la Brâncuşi, ca şi dezgustul său faţă de anecdotă sau de interpretare. Înţeleg de ce nu putea să-i placă teatrul.
În cele dintîi opere ale sale, capul lui Laokoon, de exemplu, îndeosebi exactitatea detaliilor îl preocupă, mai degrabă decît expresia durerii, care nu se evidenţiază mai puţin, dar o face indirect : în al său „nud” de-bărbat (studiu pentru concursul de diplomă final de la Belle-Arte), „realismul” său este atît de deplin încît pare inuman, prin indiferenţa lui totală faţă de psihologia personajului sculptural ; acelaşi lucru pentru „Ecorşeu”, unde nu apare decît preocuparea lui pentru cunoaşterea corpului, urmărită cu un fel de cruzime obiectivă, abia ironică.
În cele dintîi opere ale sale, capul lui Laokoon, de exemplu, îndeosebi exactitatea detaliilor îl preocupă, mai degrabă decît expresia durerii, care nu se evidenţiază mai puţin, dar o face indirect : în al său „nud” de-bărbat (studiu pentru concursul de diplomă final de la Belle-Arte), „realismul” său este atît de deplin încît pare inuman, prin indiferenţa lui totală faţă de psihologia personajului sculptural ; acelaşi lucru pentru „Ecorşeu”, unde nu apare decît preocuparea lui pentru cunoaşterea corpului, urmărită cu un fel de cruzime obiectivă, abia ironică.Începînd din 1907 (în Rugăciunea sa), ceea ce rămîne din afectivitate dispare datorită stilizării, oarecum bizantine, care transpune, integrează sentimentalitatea. La prima vedere, „Oul” seamănă destul de mult cu ,,nou-născutul” în scutecele sale. 
Din 1910, „Pasărea Măiastră” a depăşit, de mult, în miraculos, pasărea realistă, nemiraculoasă ; ne mai putem da seama, poate, urmînd etapele simplificării sale, că Oul are ca punct de plecare pe noul-născut; putem urmări şi stilizările diferitelor „Domnişoare Pogany”, pentru a ajunge la etapa ultimă,care este o îndrăzneaţă, feerică transfigurare, însă curînd, în măsura în oare stilul este, oricum, anecdotă, Brâncuşi va depăşi stilizarea pentru a ajunge Ia un limbaj de dincolo de limbaj, de dincolo de stilul însuşi. Şi totul va fi fost o ţîşnire din izvoarele profunde ale fiinţei sale, o serie de revelaţii continue extraconştiente, surprinse printr-o luciditate, o conştiinţă, o exactitate, o putere intelectuală care fac din Brâncuşi contrariul unui Rousseau Vameşul. 
Contemplînd, în puritatea ei, „Pasărea în spaţiu”, sîntem uimiţi de acuitatea viziunii sculpturale; ne mirăm de simplitatea ei şl ne mirăm de asemenea de faptul că n-am putut vedea ceea ce este evidența însăși. Foarte surprinzătoare, de necrezut, aceste sinteze : folclor fără pitoresc, realitate antirealistă ; figuri de dincolo de figurativ ; ştiinţă şi mister ; dinamism în împietrire ; ideea devenită concretă,făcută materie, esenţă vizibilă ; intuiţie originară, dincolo de cultură, de academie, de muzee.
ShareDin 1910, „Pasărea Măiastră” a depăşit, de mult, în miraculos, pasărea realistă, nemiraculoasă ; ne mai putem da seama, poate, urmînd etapele simplificării sale, că Oul are ca punct de plecare pe noul-născut; putem urmări şi stilizările diferitelor „Domnişoare Pogany”, pentru a ajunge la etapa ultimă,care este o îndrăzneaţă, feerică transfigurare, însă curînd, în măsura în oare stilul este, oricum, anecdotă, Brâncuşi va depăşi stilizarea pentru a ajunge Ia un limbaj de dincolo de limbaj, de dincolo de stilul însuşi. Şi totul va fi fost o ţîşnire din izvoarele profunde ale fiinţei sale, o serie de revelaţii continue extraconştiente, surprinse printr-o luciditate, o conştiinţă, o exactitate, o putere intelectuală care fac din Brâncuşi contrariul unui Rousseau Vameşul. Contemplînd, în puritatea ei, „Pasărea în spaţiu”, sîntem uimiţi de acuitatea viziunii sculpturale; ne mirăm de simplitatea ei şl ne mirăm de asemenea de faptul că n-am putut vedea ceea ce este evidența însăși. Foarte surprinzătoare, de necrezut, aceste sinteze : folclor fără pitoresc, realitate antirealistă ; figuri de dincolo de figurativ ; ştiinţă şi mister ; dinamism în împietrire ; ideea devenită concretă,făcută materie, esenţă vizibilă ; intuiţie originară, dincolo de cultură, de academie, de muzee.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu